marți, 5 iulie 2011

Ţiganca

E Riţa, fecioara cu ochii sprinţari –
Cu sâni ca de piatră
Născută-n alaiul a zece cobzari,
Regină pe şatră.

Zglobie ca fulgul, cutreieră văi
Şi negre poene,
Iar ochii ei tineri îi joacă-n văpăi
Pe umede gene.

Cosiţa ei creaţă, pe umerii goi,
Îi cade-n inele,
Surâsu-i aruncă pe-ntregul zăvoi
Sclipiri de mărgele.

Aprinsă-i năframa ce-i flutură-n vânt, 
Râd galbeni în plete –
Când trece cu-n zâmbet, zvârl cuşma-n pământ
Nomadele cete.

Când naşte sub corturi un cânt legănat
Şi-un zvon de sandale
Cu patimă cruntă ciocanele bat
În vechi nicovale.

Ea joacă sub vaierul strunii prelung
La focuri sărace,
Şi razele lunii fiinţa-i străpung 
Cu sute de ace.

Uşor se mlădie, roteşte pe loc,
Dând chiot sălbatic,
Şi pare piciorul ei sprinten în joc, 
Atins de jăratic.

Dispare-n vârtejuri, sar banii pe sân 
Loviţi de furtună!
Şi geme ca vie sub meştere mâini,
Lăuta străbună.

Târziu stau nomazii la stele culcaţi,
Iar ea pe câmpie,
Sărută văzduhul cu ochi dilataţi
De-o sfântă beţie.

Artur Enăşescu

joi, 16 iunie 2011

Tiganii


de Alexandr Pușkin
Traducere de Alecu Donici
 Cu șatrele din loc în loc
Țiganii prin Bugeac se poartă,
Neprihănind al lor noroc
Sau nestatornica lor soartă.
Ei astăzi, iată, au rămas
La mal de apă pentru mas.
Cu țoluri rupte, afumate
Căruțele le învelesc
Pe deasupra pân' la roate,
Apoi femeile gătesc
Mâncare proastă și se pun
Buluci lângă ceaun.
În depărtare se privesc
Cum caii pasc la iarbă verde,
Iar după șatre dezlegați
Șed urșii bine învățați,
Gâlcevi și vorbe, și strigare,
Amestecate cu cântare,
Și sunetul de fierării
Asurdă locul în câmpii,
De drum ei iarăși fac gătire.
Dar s-a trecut în vetre focul,
Toți s-au culcat; în liniștire
Răsună de departe locul,
Numai cu glas de câini lătrând,
Și uneori cai nechezând.
Pe ceru-albastru și curat
Cu stele multe-mpresurat.
O lună de lumină plină,
Trecea cu o mișcare lină,
Sub șatră unul din țigani
Cu capul înălbit de ani,
Pe lângă foc încă ședea
Și demâncatul pregătea.
El aștepta cu nerăbdare
Pe preaiubita lui fetică,
Ce îndeseară, singurică,
S-a dus la câmp pentru plimbare.
Dar ea nu vine! luna trece!
Moșneagul îngrijat petrece.
Zamfira nu se vede! Nu-i!
Și s-a răcit mâncarea lui.
Dar iată e. În urma ii
Un tânăr vine din câmpii.
Țiganului necunoscut
— Tătucă! fata i-a vorbit,
Un om din lume neștiut
Aflând, la noi eu am poftit,
Străin fiind, dintru alt neam
El vrea să fie și țigan;
Pe dâns' dreptatea-l prigonește
Și el Alecu se numește.
Moșneagul
Prea bucuros! la noi rămâi
În astă noapte tu de mâi;
Sau și mai mult, nădăjduiesc,
Eu gata sunt să înlesnesc
A ta petrecere aici,
Cu parte după roduri mici,
A ostenelilor lenoase.
Deprinde-te și tu cu noi,
Cu sărăcia cea voioasă,
Și mâine dez-de-mânecate
Într-o căruță amândoi
Ne vom porni noi mai departe.
Vrun meșteșug trebui să știi;
Fierar bun, sau scripcar să fii,
Sau poartă ursul tu prin sate.
Alecu
Prea bine.
Zamfira
Vom petrece noi
Tot împreună, amândoi;
Dar e târziu și nu-i nici lună,
Să ne culcăm cu seară bună.
Lumina cea de zi răsare;
Moșneagul s-a sculat îndată.
Trezind și pe iubita fată:
— Zamfiro, scoală! Ziua mare!
Sculați voi de acum, sculați!
Și de gătit vă apucați.
Odată toți au năvălit,
Și șatrele au ridicat;
Au strâns degrab', au înhămat
Și iar în cale s-au pornit.
Măgarii în spinare duc
Copiii mici; iar ceialalți,
Femei și fete și bărbați,
După căruți pe jos se duc
Toți peticiți și dezbrăcați.
Ce veselie! Ce cântare!
Ce vorbe, și ce vuiet mare!
Răcnește ursul, câinii latră,
Și scârție neunsa roată;
Într-un cuvânt, a lor pornire
E deșănțată la privire.
Mâhnitul tânăr se uita
La văi, la dealuri, la câmpii
Și lucruri nouă căuta
Între țigani și în pustii.
A lui Zamfiră preaiubită,
Cu negri ochi împodobită,
Îl mângâia cu dezmierdare,
Mărturisind a sa plecare.
Dar el în sine tot purta
O mâhniciune tăinuită,
În inimă pecetluită;
Și-adeseori nevrând ofta:
Păsăruică mică,
Tu nu știi de rău,
Nimenea nu-ți strică
Cuibușorul tău.
Pe crenguță crești,
Soarele răsare,
Și tu cu cântare
Lumea veselești.
Primăvara trece
Vine toamna rece,
Oamenii urăsc,
Oamenii jălesc.
Păsăruica dulce
La loc cald se duce,
Șade-n altă țară
Pân' de primăvară.
Asemenea cu păsărica,
Și tânărul nu avea loc,
Deprinde nu putea nimica
Nici nu credea el în noroc.
A lui era mai lumea toată,
Pentru de grijă-a sa purtare
Lăsa la pronia înaltă,
De mulțumiri, de desfătare
Mai înainte el știa,
Căci slăbiciunile ardeau
În pieptul lui nepotolit.
Viețuind în lume mare,
De slavă el s-a măgulit,
În toate a făcut cercare,
Și cunoscându-le deșarte
Acum el s-a ascuns departe.
Dar focul nu mult va fi stins,
Curând îl vom vedea aprins.
Zamfira
Iubite! spune ce gândești,
Sau iarăși tu acum dorești
De lume mare și de târguri?
Alecu
Ce să doresc! tu nu poți ști,
Tu nici nu-ți poți închipui
A târgurilor grele juguri,
Unde n-ai gustul de viață,
Nici suflă ei de dimineață
Ca noi un aer răcoros
Cu miros de câmpii frumos.
Ei a iubi se rușinează,
De fire prea se depărtează,
Și voia lor o târguiesc,
Metalului ei se jertfesc;
În aur cred, lui se închină,
Și lumea lor de rău e plină.
Ce să doresc, a lor mândrie?
Zâmbire cu fățărnicie?
A lor nebună pizmuire?
A lor deșartă strălucire?
Zamfira
Dar acolo sunt curți frumoase,
Petrecere în adunări,
Sunt multe lucruri arătoase;
Și fetișoare de boieri.
Alecu
Cu mulțumire cumpărată
Petrecerile nu sunt bune,
Unde nu-i dragostea cea dreaptă,
Și veselia-i mâhniciune.
Iar fetele? tu-mi ești primită,
Făr' de a lor împodobiri,
Ș-a pietrei scumpe străluciri;
Să nu te schimbi, a mea iubită,
Eu însă într-un gând curat
Voiesc cu tine să împart
A mea din lume izgonire
Și voie bună și mâhnire.
Moșneagul
Măcar că tu ai petrecut
Între norodul cel bogat
Și cu știință luminat,
Tot ne iubești pre noi prea mult,
Însă nu-i pururea plăcut
Și traiul nostru, la acei
Ce-n desfătare au crescut.
Eu știu de la părinții mei
O din vechime povestire:
Pentru un om ce a trăit
Aici de Roma surghiunit;
Dar am uitat a lui numire;
Împodobită însă fire
Avea acel bătrân vioi,
Viețuind el între noi
Pe lângă Dunăre, spunea
De ale lui nenorociri
Și alte multe povestiri
Cu mintea sa închipuia.
Dar alții pentru dânș' prindea
Prin mreajă peștii și vânat
Și pentru iarnă-i pregătea
Din blane, straie de-mbrăcat,
Iar el nici c-a putut deprinde
Nevoii îngrijăluiri,
Și blestemând cu mari cuvinte,
A soartei lui învăluiri,
Zicea că dumnezeii grea
Certare lui au rânduit
Și moarte, drept bun dar, cerea.
Din sânul patriei răpit,
Ca un copil plângea cumplit
El la aducerea aminte
De zilele de mai nainte,
Murind, a fost lăsat cuvinte
A lui înstrăinate oase
Să se mute la a lor pământ.
Alecu
O! iată soartă ticăloasă
A unui scriitor vestit!
A unui patriot slăvit!
Poetule! Tu mie spune:
Ce se numește slavă-n lume?
A laudelor glăsuire!
Din neam, la depărtatul neam!
Ori după moarte tânguire!
Sau în sfârșit istorisire
Sub șatra a unui țigan?!!
Uitând cu ură lumea mare,
Acum Alecu de doi ani
Petrece tot între țigani
Într-o firească desfătare.
Cu dânșii bine s-a deprins
Și rareori el, ca prin vis,
Abia mai aducea aminte
Petrecerea de mai nainte.
Vieții lui soție bună
Cu dâns' Zamfira dimpreună
Se duc cu ursul pe la sate,
Alecu prea frumos mi-l joacă,
Moșneagul daireaua bate,
Toți pentru bun bacșiș se roagă;
Și-așa petrec a lor viață.
Într-o zi de dimineață
Zamfira veselă cânta
Și la Alecu se uita.
Cântecul I*
Arde-mă, frige-mă
În foc vânat pune-mă.
De m-ai frige pe cărbune,
Ibovnicul nu-ți voi spune.
Că el este tinerel,
Drăgălaș și frumușel;
Iar pe tine, bărbat rău,
Eu de-acum nu te mai vreu.
Și tu măcar pân' la moarte
De m-ai bate, de m-ai arde,
Și bucăți de m-ai tăia
Tot voi face cum voi vrea.
Alecu
Ce nu mai taci, că am urât
A voastre cântece țigănești.
Zamfira
Dreptate ai să le urăști,
Că tocmai pentru tine cânt.
*
Alecu
Da' eu și fără de cântare
Pricep ceva a ta plecare.
Și visul meu de astă-noapte
Îmi prevestește grele fapte.
Zamfira
În visuri crezi, om luminat?
Un lucru foarte de mirat!
Alecu
Nu cred în visuri, nici nu vreu
Să cred întru nimica eu,
Și tu de-acum nu ai crezare;
Iar visul meu fiind cumplit
În suflet a întipărit
O prea urâtă așteptare,
Dar mai ales simțirea me
Îmi prevestește oarece.
Moșneagul
La ce atâta supărare,
Tu ți-ai făcut făr' de cuvânt?
Alecu
O! nu, eu foarte bine simt,
Eu înțeleg a ei schimbare.
Moșneagul
A ta mâhnire temei n-are!
Ea îi femeie! Tu iubești;
Tu porți o dragoste cumplită,
Statornică, nemărginită.
Iar inimile femeiești
Prea înfocat ne îndrăgesc
Și iar degrabă ne urăsc.
De-aceasta tu să nu te miri,
Că uită-te-n albastrul cer
Prin nouri luna cum plutește
Ea tuturor împărtășește
A sa lumină mângâioasă,
Dintr-un oraș intră în alt,
Și din acela vrea să iasă
Lăsându-l iar întunecat;
Și cine poate zice lunei:
Stăi într-un loc fără mișcare,
Sau cine stavilă va pune
Femeii la a ei plecare?
Alecu
Dar cum mai înainte ea
Pe mine tare mă iubea?
Moșneagul
Ascultă, eu să-ți spun de mine:
Și eu în lume am iubit
Mai mult pot zice decât tine,
Nemăsurat fiind robit,
Cunosc această pătimire
Întâi țin minte eu abia.
Pe Dunăre când nu avea
Moscalii încă stăpânire.
Pe când știam noi de sultan,
Iar pașa de la Akerman
Ocârmuia Bugeacul tot,
Atuncea tânăr eu eram
Și să-ți închipuiesc nu pot
Cel dintâi foc ce s-au aprins
Întru simțirea mea nestins.
În scurt, ceea ce-am dorit
Cu mare chef am dobândit,
Dar un minut de fericire,
A fost un vis, o nălucire.
Nevasta mea numai un an
Mi-a arătat ceva plăcere,
Apoi fugind cu alt țigan
M-a fost lăsat în supărare
Și cu Zamfira mititică.
Alecu
Dar tu n-ai mai făcut nimică?
Moșneagul
Ce să mai fac! Și cine poate
În silă dragoste a scoate?
Iar oamenii petrec în lume
Mai multe rele între bune.
Alecu
Eu nu-s așa! eu pân' la moarte
Voi răzbuna a mea dreptate
Găsindu-mi dușmanul dormind,
Pe malul mării, neștiind,
Că eu aproape sunt de dâns',
Ș-atunci l-aș arunca în mare
Și moartea cea făr' de scăpare
O aș privi cu haz și râs.
Ocrotitoarea acea bună
A înfocatului amor.
O noapte lină fără lună
S-au pus pân' la ai zilei zori.
Pe ceriu stele scânteiază
Cu strălucitele lor raze.
Țiganii toți au adormit;
Alecu vis prea greu visează
Și se trezește mult uimit:
Zamfira lângă dânsul nu-i!
Dar unde e?!.. În pieptul lui
Se bate inima zuliară
Întru mânia înfocată.
El iese înarmat afară,
Pe iarba cea înrourată
O tăinuită urmușoară
Se vede... El în nerăbdare
Nu merge, ci, pot zice, zboară.
Dar ce amarnică mirare!
După movili se văd în zare
Ca două umbre șopotind...
El se oprește ascultând:
Zamfira
Mă duc de-acum.
Țiganul tânăr
Mai stai, puicuță!
Zamfira
Zău că mă tem, mă tem, drăguță.
Țiganul tânăr
Da' pentru ce atâta frică,
Stai, nu te teme de nimică,
Alecul tău va fi dormind...
— Aici voi veți muri iubind!..
Alecu groaznic a strigat,
S-a repezit și a și dat
În inimă cu iataganul.
Mort a căzut atunci țiganul.
Zamfira în așa uimire
A zis cu deznădăjduire:
— Ucigașule! mi-i frică
De vărvăreasca ta pornire.
Alecu
Și tu dar lângă dânsul pică!
(o lovește în inimă)
Zamfira
Ah! am iubit! Iubind și mor...
Se revărsa de ziuă zori:
Alecu după deal ședea
Cu iataganul plin de sânge
Și două trupuri reci privea,
Iar când s-au început a strânge
Țiganii toți pe lângă dâns',
Atunci moșneagul cu mâhnire,
Nevrând a face răsplătire,
Apropiindu-se a zis:
— Fugi, varvar om, tu de la noi,
Te du la lumea ta cea mare
Și lasă-ne întru uitare:
Tu ești născut pentru război,
Și te fălești cu deșteptare,
Iar noi în rânduirea soartei
Suntem sălbatici, dar firești,
Științi n-avem pravilicești,
Nici sânge nu vărsăm cu moarte,
La suflet ne numim noi mici
Și n-am ucis încă pe nime,
Iar tu ești varvar! fugi de-aici!
Te du, și Dumnezeu cu tine.
Zicând aceste, au luat
Țiganii trupurile moarte,
Plângându-le le-au îngropat
Și s-au pornit în altă parte.
Numai o șatră în cîmpie
Rămase singură, pustie.
Așa când toamna dimineață
Cucoarele se înarmează
Și se pornesc cu strigăt mare
La locuri calde pân' la vară,
Iar una ce putere n-are,
Fiind rănită-n aripioare,
Rămâne singură, pătrunsă
De mâhniciunea cea nespusă.

Romanta nomada

Romanta nomada

M-am nascut la voi in satra
In camp verde de mohor
Libera si fara griji
Ca o pasare in zbor
Tata-mi cumpara sandale
Si rochii largi cu volane
Multi ar vrea sa ma peteasca
Dar n-am rochie de mireasa
Sus pe coama dealului
In tropotul calului
Cint cantecul vantului
Dragostea pamantului
Sunt vanduta pe parale
Banii-mi zornaie in par
Dar n-am de iubire parte
Si-o sa ma usuc de dor
As fugi singura-n lume
Sa mai pierd printre pustii
N-am nici nunta nici pomana
Vie moarta a cui oi fi?
N-am nevoie de palate
De multi bani si bogatii
Caut iubirea curata
Si stiu ca n-o voi gasi.
Multi vor sa ma cucereasca
Si ma roaga sa-i urmez
Numai unul ma asteapta
Si pot numai sa-i visez
Unde este nici eu nu stiu
Lumea e atat de mare
Stau cu genunchii la gura
Si ma rog, doar de-ar apare!
Ceruri albastre mi-l cata
In apele verzi si vii
In brazde de pamant, arate,
In roua stinsa-n campii
poezie de Luminiţa Soare

Cntece tiganesti

Ocroteşte-mi, Doamne, neamul - satiră sau…. rugă

Uite-aşa ne ducem traiul
să ne câştigăm mălaiul.
Ruşinos, n-avem ce face,
mai cerşim cu bună pace,
ş-adunând nişte dolari,
creştem copilaşii mari.
Rău ne-a mers vestea în lume,
de şmenari dar fără nume,
de hoţi şi de cerşetori,
criminali, vi-o-la-tori,
buni doar… numai la-nchisori.
Cu mâinile amprentate,
cunoscuţi chiar şi în State
că trăim doar din furate.
Toţi o apă şi o… Baltă,
cum te vede, cum te saltă,
mai ales italienii
ce-s mai hoţi ca… Toţi oltenii.
Doamne fă-i să ştie odată,
că ţara mea nu-i o şatră.
Fă-i Doamne să ştie toţi,
că românii nu sunt hoţi.
Sunt un pic mai necăjiţi,
de necazuri, bântuiţi,
unii chiar mai jigăriţi,
dar la muncă? Mai cinstiţi.
Ocroteşte-mi Doamne, neamul,
că şi el e robul tău,
e hulit cu prea mult patos,
n-are loc nici chiar pe Atos,
sunt român, îmi pare rău.
poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu

Popasul tiganilor

În noapte, sub poale de codru-nverzit,
E freamăt de glasuri, un tainic şoptit ;
Ard galbene flăcări şi-n zare de foc
Vezi chipuri sinistre grămadă-ntr-un loc.
Ţiganii, drumeţi cei vecinici ei sânt!
Cu ochii de fulger, cu pletele-n vânt;
La Nilul cel galben departe născuţi,
Ei arşi sunt de soare, de vânturi bătuţi
Aproape de flăcări, pe pajişte stau
Bărbaţii sălbatici şi chiote dau,
Femeile-aleargă mâncare făcând
Şi umplu paharul şi-l poartă pe rând.
Ei cântece cântä şi basmuri îşi spun
Din vremuri mai bune c-un alt cer mai bun
Bătrâna ţigancă, acolo sub brazi, ,
Descântece-nvaţă pe negri nomazi
Şi oacheşe fete se-nşirä la joc
În cerul cel magic al zärii de foc,
Răsună ghitara fierbinte şi-ntins
Şi jocul se-ncinge sălbatic şi-aprins.
În urmă se culcă, odihnă cătând ;
Le freamătă brazii s-adoarmă curând.
În vis, exilaţii pământului lor
Văd Sudul, o ţară, şi ei un popor.
Dar zorile roşii se varsă pe cer,
Frumoasele visuri fantastice pier.
Greu scârţâie carul, ei pleacă la pas —
Dar unde ? O viaţă de drum şi popas!


George Cosbuc


[ Short URL ... ]

miercuri, 15 iunie 2011

Rondelul tiganilor




Rondelul tiganilor

Tiganii merg fără-ncetare-
Nu stiu nici ei când au pornit,
Dar se tot duc necontenit,
Impinsi de-o vecinica chemare.

Cu galbeni ochi pierduti în zare,-
De când se stiu s-au pomenit-
Tiganii merg fără-ncetare:
Nu stiu nici ei când au pornit.

Mereu tigani, -cu mic, cu mare,
Au tot născut si-au tot murit-
Si tot spre visul ne-mplinit,
Rapiti de-aceeasi aiurare,
Tiganii merg fără-ncetare.

Alexandru Macedonski

TIGANEASCA

La o margine de sat
Sta o satra de tigani
O tiganca frumusica
Mi-a zâmbit de sub castani.

Refren:
Tigancusa esti frumoasa
Tigancusa mea
Te iubesc de-o viata
Si nu te pot uita.

Trece vara, vine iarna,
Pleaca satra de tigani
Si cu ea pleaca tiganca
Ce-am iubit-o sub castani.

Trece iarna, vine vara,
Vine satra de tigani
Dar tiganca frumusica
A fugit cu alt tigan.