Traducere de Alecu Donici
- Cu șatrele din loc în loc
- Țiganii prin Bugeac se poartă,
- Neprihănind al lor noroc
- Sau nestatornica lor soartă.
- Ei astăzi, iată, au rămas
- La mal de apă pentru mas.
- Cu țoluri rupte, afumate
- Căruțele le învelesc
- Pe deasupra pân' la roate,
- Apoi femeile gătesc
- Mâncare proastă și se pun
- Buluci lângă ceaun.
- În depărtare se privesc
- Cum caii pasc la iarbă verde,
- Iar după șatre dezlegați
- Șed urșii bine învățați,
- Gâlcevi și vorbe, și strigare,
- Amestecate cu cântare,
- Și sunetul de fierării
- Asurdă locul în câmpii,
- De drum ei iarăși fac gătire.
- Dar s-a trecut în vetre focul,
- Toți s-au culcat; în liniștire
- Răsună de departe locul,
- Numai cu glas de câini lătrând,
- Și uneori cai nechezând.
- Pe ceru-albastru și curat
- Cu stele multe-mpresurat.
- O lună de lumină plină,
- Trecea cu o mișcare lină,
- Sub șatră unul din țigani
- Cu capul înălbit de ani,
- Pe lângă foc încă ședea
- Și demâncatul pregătea.
- El aștepta cu nerăbdare
- Pe preaiubita lui fetică,
- Ce îndeseară, singurică,
- S-a dus la câmp pentru plimbare.
- Dar ea nu vine! luna trece!
- Moșneagul îngrijat petrece.
- Zamfira nu se vede! Nu-i!
- Și s-a răcit mâncarea lui.
- Dar iată e. În urma ii
- Un tânăr vine din câmpii.
- Țiganului necunoscut
- — Tătucă! fata i-a vorbit,
- Un om din lume neștiut
- Aflând, la noi eu am poftit,
- Străin fiind, dintru alt neam
- El vrea să fie și țigan;
- Pe dâns' dreptatea-l prigonește
- Și el Alecu se numește.
- Moșneagul
- Prea bucuros! la noi rămâi
- În astă noapte tu de mâi;
- Sau și mai mult, nădăjduiesc,
- Eu gata sunt să înlesnesc
- A ta petrecere aici,
- Cu parte după roduri mici,
- A ostenelilor lenoase.
- Deprinde-te și tu cu noi,
- Cu sărăcia cea voioasă,
- Și mâine dez-de-mânecate
- Într-o căruță amândoi
- Ne vom porni noi mai departe.
- Vrun meșteșug trebui să știi;
- Fierar bun, sau scripcar să fii,
- Sau poartă ursul tu prin sate.
- Alecu
- Prea bine.
- Zamfira
- Vom petrece noi
- Tot împreună, amândoi;
- Dar e târziu și nu-i nici lună,
- Să ne culcăm cu seară bună.
- Lumina cea de zi răsare;
- Moșneagul s-a sculat îndată.
- Trezind și pe iubita fată:
- — Zamfiro, scoală! Ziua mare!
- Sculați voi de acum, sculați!
- Și de gătit vă apucați.
- Odată toți au năvălit,
- Și șatrele au ridicat;
- Au strâns degrab', au înhămat
- Și iar în cale s-au pornit.
- Măgarii în spinare duc
- Copiii mici; iar ceialalți,
- Femei și fete și bărbați,
- După căruți pe jos se duc
- Toți peticiți și dezbrăcați.
- Ce veselie! Ce cântare!
- Ce vorbe, și ce vuiet mare!
- Răcnește ursul, câinii latră,
- Și scârție neunsa roată;
- Într-un cuvânt, a lor pornire
- E deșănțată la privire.
- Mâhnitul tânăr se uita
- La văi, la dealuri, la câmpii
- Și lucruri nouă căuta
- Între țigani și în pustii.
- A lui Zamfiră preaiubită,
- Cu negri ochi împodobită,
- Îl mângâia cu dezmierdare,
- Mărturisind a sa plecare.
- Dar el în sine tot purta
- O mâhniciune tăinuită,
- În inimă pecetluită;
- Și-adeseori nevrând ofta:
- Păsăruică mică,
- Tu nu știi de rău,
- Nimenea nu-ți strică
- Cuibușorul tău.
- Pe crenguță crești,
- Soarele răsare,
- Și tu cu cântare
- Lumea veselești.
- Primăvara trece
- Vine toamna rece,
- Oamenii urăsc,
- Oamenii jălesc.
- Păsăruica dulce
- La loc cald se duce,
- Șade-n altă țară
- Pân' de primăvară.
- Asemenea cu păsărica,
- Și tânărul nu avea loc,
- Deprinde nu putea nimica
- Nici nu credea el în noroc.
- A lui era mai lumea toată,
- Pentru de grijă-a sa purtare
- Lăsa la pronia înaltă,
- De mulțumiri, de desfătare
- Mai înainte el știa,
- Căci slăbiciunile ardeau
- În pieptul lui nepotolit.
- Viețuind în lume mare,
- De slavă el s-a măgulit,
- În toate a făcut cercare,
- Și cunoscându-le deșarte
- Acum el s-a ascuns departe.
- Dar focul nu mult va fi stins,
- Curând îl vom vedea aprins.
- Zamfira
- Iubite! spune ce gândești,
- Sau iarăși tu acum dorești
- De lume mare și de târguri?
- Alecu
- Ce să doresc! tu nu poți ști,
- Tu nici nu-ți poți închipui
- A târgurilor grele juguri,
- Unde n-ai gustul de viață,
- Nici suflă ei de dimineață
- Ca noi un aer răcoros
- Cu miros de câmpii frumos.
- Ei a iubi se rușinează,
- De fire prea se depărtează,
- Și voia lor o târguiesc,
- Metalului ei se jertfesc;
- În aur cred, lui se închină,
- Și lumea lor de rău e plină.
- Ce să doresc, a lor mândrie?
- Zâmbire cu fățărnicie?
- A lor nebună pizmuire?
- A lor deșartă strălucire?
- Zamfira
- Dar acolo sunt curți frumoase,
- Petrecere în adunări,
- Sunt multe lucruri arătoase;
- Și fetișoare de boieri.
- Alecu
- Cu mulțumire cumpărată
- Petrecerile nu sunt bune,
- Unde nu-i dragostea cea dreaptă,
- Și veselia-i mâhniciune.
- Iar fetele? tu-mi ești primită,
- Făr' de a lor împodobiri,
- Ș-a pietrei scumpe străluciri;
- Să nu te schimbi, a mea iubită,
- Eu însă într-un gând curat
- Voiesc cu tine să împart
- A mea din lume izgonire
- Și voie bună și mâhnire.
- Moșneagul
- Măcar că tu ai petrecut
- Între norodul cel bogat
- Și cu știință luminat,
- Tot ne iubești pre noi prea mult,
- Însă nu-i pururea plăcut
- Și traiul nostru, la acei
- Ce-n desfătare au crescut.
- Eu știu de la părinții mei
- O din vechime povestire:
- Pentru un om ce a trăit
- Aici de Roma surghiunit;
- Dar am uitat a lui numire;
- Împodobită însă fire
- Avea acel bătrân vioi,
- Viețuind el între noi
- Pe lângă Dunăre, spunea
- De ale lui nenorociri
- Și alte multe povestiri
- Cu mintea sa închipuia.
- Dar alții pentru dânș' prindea
- Prin mreajă peștii și vânat
- Și pentru iarnă-i pregătea
- Din blane, straie de-mbrăcat,
- Iar el nici c-a putut deprinde
- Nevoii îngrijăluiri,
- Și blestemând cu mari cuvinte,
- A soartei lui învăluiri,
- Zicea că dumnezeii grea
- Certare lui au rânduit
- Și moarte, drept bun dar, cerea.
- Din sânul patriei răpit,
- Ca un copil plângea cumplit
- El la aducerea aminte
- De zilele de mai nainte,
- Murind, a fost lăsat cuvinte
- A lui înstrăinate oase
- Să se mute la a lor pământ.
- Alecu
- O! iată soartă ticăloasă
- A unui scriitor vestit!
- A unui patriot slăvit!
- Poetule! Tu mie spune:
- Ce se numește slavă-n lume?
- A laudelor glăsuire!
- Din neam, la depărtatul neam!
- Ori după moarte tânguire!
- Sau în sfârșit istorisire
- Sub șatra a unui țigan?!!
- Uitând cu ură lumea mare,
- Acum Alecu de doi ani
- Petrece tot între țigani
- Într-o firească desfătare.
- Cu dânșii bine s-a deprins
- Și rareori el, ca prin vis,
- Abia mai aducea aminte
- Petrecerea de mai nainte.
- Vieții lui soție bună
- Cu dâns' Zamfira dimpreună
- Se duc cu ursul pe la sate,
- Alecu prea frumos mi-l joacă,
- Moșneagul daireaua bate,
- Toți pentru bun bacșiș se roagă;
- Și-așa petrec a lor viață.
- Într-o zi de dimineață
- Zamfira veselă cânta
- Și la Alecu se uita.
- Cântecul I*
- Arde-mă, frige-mă
- În foc vânat pune-mă.
- De m-ai frige pe cărbune,
- Ibovnicul nu-ți voi spune.
- Că el este tinerel,
- Drăgălaș și frumușel;
- Iar pe tine, bărbat rău,
- Eu de-acum nu te mai vreu.
- Și tu măcar pân' la moarte
- De m-ai bate, de m-ai arde,
- Și bucăți de m-ai tăia
- Tot voi face cum voi vrea.
- Alecu
- Ce nu mai taci, că am urât
- A voastre cântece țigănești.
- Zamfira
- Dreptate ai să le urăști,
- Că tocmai pentru tine cânt.
-
*
- Alecu
- Da' eu și fără de cântare
- Pricep ceva a ta plecare.
- Și visul meu de astă-noapte
- Îmi prevestește grele fapte.
- Zamfira
- În visuri crezi, om luminat?
- Un lucru foarte de mirat!
- Alecu
- Nu cred în visuri, nici nu vreu
- Să cred întru nimica eu,
- Și tu de-acum nu ai crezare;
- Iar visul meu fiind cumplit
- În suflet a întipărit
- O prea urâtă așteptare,
- Dar mai ales simțirea me
- Îmi prevestește oarece.
- Moșneagul
- La ce atâta supărare,
- Tu ți-ai făcut făr' de cuvânt?
- Alecu
- O! nu, eu foarte bine simt,
- Eu înțeleg a ei schimbare.
- Moșneagul
- A ta mâhnire temei n-are!
- Ea îi femeie! Tu iubești;
- Tu porți o dragoste cumplită,
- Statornică, nemărginită.
- Iar inimile femeiești
- Prea înfocat ne îndrăgesc
- Și iar degrabă ne urăsc.
- De-aceasta tu să nu te miri,
- Că uită-te-n albastrul cer
- Prin nouri luna cum plutește
- Ea tuturor împărtășește
- A sa lumină mângâioasă,
- Dintr-un oraș intră în alt,
- Și din acela vrea să iasă
- Lăsându-l iar întunecat;
- Și cine poate zice lunei:
- Stăi într-un loc fără mișcare,
- Sau cine stavilă va pune
- Femeii la a ei plecare?
- Alecu
- Dar cum mai înainte ea
- Pe mine tare mă iubea?
- Moșneagul
- Ascultă, eu să-ți spun de mine:
- Și eu în lume am iubit
- Mai mult pot zice decât tine,
- Nemăsurat fiind robit,
- Cunosc această pătimire
- Întâi țin minte eu abia.
- Pe Dunăre când nu avea
- Moscalii încă stăpânire.
- Pe când știam noi de sultan,
- Iar pașa de la Akerman
- Ocârmuia Bugeacul tot,
- Atuncea tânăr eu eram
- Și să-ți închipuiesc nu pot
- Cel dintâi foc ce s-au aprins
- Întru simțirea mea nestins.
- În scurt, ceea ce-am dorit
- Cu mare chef am dobândit,
- Dar un minut de fericire,
- A fost un vis, o nălucire.
- Nevasta mea numai un an
- Mi-a arătat ceva plăcere,
- Apoi fugind cu alt țigan
- M-a fost lăsat în supărare
- Și cu Zamfira mititică.
- Alecu
- Dar tu n-ai mai făcut nimică?
- Moșneagul
- Ce să mai fac! Și cine poate
- În silă dragoste a scoate?
- Iar oamenii petrec în lume
- Mai multe rele între bune.
- Alecu
- Eu nu-s așa! eu pân' la moarte
- Voi răzbuna a mea dreptate
- Găsindu-mi dușmanul dormind,
- Pe malul mării, neștiind,
- Că eu aproape sunt de dâns',
- Ș-atunci l-aș arunca în mare
- Și moartea cea făr' de scăpare
- O aș privi cu haz și râs.
- Ocrotitoarea acea bună
- A înfocatului amor.
- O noapte lină fără lună
- S-au pus pân' la ai zilei zori.
- Pe ceriu stele scânteiază
- Cu strălucitele lor raze.
- Țiganii toți au adormit;
- Alecu vis prea greu visează
- Și se trezește mult uimit:
- Zamfira lângă dânsul nu-i!
- Dar unde e?!.. În pieptul lui
- Se bate inima zuliară
- Întru mânia înfocată.
- El iese înarmat afară,
- Pe iarba cea înrourată
- O tăinuită urmușoară
- Se vede... El în nerăbdare
- Nu merge, ci, pot zice, zboară.
- Dar ce amarnică mirare!
- După movili se văd în zare
- Ca două umbre șopotind...
- El se oprește ascultând:
- Zamfira
- Mă duc de-acum.
- Țiganul tânăr
- Mai stai, puicuță!
- Zamfira
- Zău că mă tem, mă tem, drăguță.
- Țiganul tânăr
- Da' pentru ce atâta frică,
- Stai, nu te teme de nimică,
- Alecul tău va fi dormind...
- — Aici voi veți muri iubind!..
- Alecu groaznic a strigat,
- S-a repezit și a și dat
- În inimă cu iataganul.
- Mort a căzut atunci țiganul.
- Zamfira în așa uimire
- A zis cu deznădăjduire:
- — Ucigașule! mi-i frică
- De vărvăreasca ta pornire.
- Alecu
- Și tu dar lângă dânsul pică!
- (o lovește în inimă)
- Zamfira
- Ah! am iubit! Iubind și mor...
- Se revărsa de ziuă zori:
- Alecu după deal ședea
- Cu iataganul plin de sânge
- Și două trupuri reci privea,
- Iar când s-au început a strânge
- Țiganii toți pe lângă dâns',
- Atunci moșneagul cu mâhnire,
- Nevrând a face răsplătire,
- Apropiindu-se a zis:
- — Fugi, varvar om, tu de la noi,
- Te du la lumea ta cea mare
- Și lasă-ne întru uitare:
- Tu ești născut pentru război,
- Și te fălești cu deșteptare,
- Iar noi în rânduirea soartei
- Suntem sălbatici, dar firești,
- Științi n-avem pravilicești,
- Nici sânge nu vărsăm cu moarte,
- La suflet ne numim noi mici
- Și n-am ucis încă pe nime,
- Iar tu ești varvar! fugi de-aici!
- Te du, și Dumnezeu cu tine.
- Zicând aceste, au luat
- Țiganii trupurile moarte,
- Plângându-le le-au îngropat
- Și s-au pornit în altă parte.
- Numai o șatră în cîmpie
- Rămase singură, pustie.
- Așa când toamna dimineață
- Cucoarele se înarmează
- Și se pornesc cu strigăt mare
- La locuri calde pân' la vară,
- Iar una ce putere n-are,
- Fiind rănită-n aripioare,
- Rămâne singură, pătrunsă
- De mâhniciunea cea nespusă.
