"Si-or mancat copiii cruzi sau prajiti"

Autor: TOMA ROMAN JR

Din cauza foametei cum-plite pe care o indura, un grup de rromi din zona Si-biului povesteste cum a ajuns in timpul deportarii in Transnistria sa-si ma-nance rudele moarte. Pentru ei, canibalismul devenise un lucru obisnuit. Odata decedata victima, organele acesteia se transfor-mau, fie prajite, fie crude, in hrana pentru familia ra-masa in viata. Un reportaj despre cum s-a trait animalic in secolul al XX-lea.

Toata istoria incepe saptamana trecuta, pe o terasa ieftina din Sibiu. Imi beam linistit cafeaua de dimineata, cand au aparut si au cerut voie sa stea langa mine un mos cu barba si palarie si un ins mai tinerel cu sapca. Din ce discutau cei doi am dedus ca batranul, tigan cortorar, fusese deportat la Bug in 1942 si acum voia despagubiri. M-am bagat in vorba si asa am ajuns sa fiu invitat acasa la Stan Aurel, in suburbia sibiana Gusterita. BARCA DE CARTON. Proprietarul are 72 de ani si avea 8 ani atunci cand, in noaptea de 15 septembrie 1942, au navalit jandarmii in casa alor lui. Familia Stan era formata din tigani semi-nomazi, care aveau si case, dar si mergeau cu carutele prin tara, sa vanda vase din metal si sa faca burlane. Li s-a dat o noapte sa-si stranga lucrurile, apoi au fost dusi, sub escorta, la gara. I-au trantit in niste vagoane de vite, care aveau podeaua gaurita, sa-si poata face nevoile. In fiecare vagon jandarmii au pus un butoi cu apa si au aruncat cativa saci cu paine, ceva slanina si branza sarata, dupa care au sigilat usile. Tiganii habar n-aveau unde sunt dusi si ce o sa-i astepte. Dupa trei zile de mers cu trenul au ajuns pe malurile Nistrului, unde-i asteptau trupe germane si romane. Jandarmii impreuna cu functionari ai Ministerului de Finante i-au cautat de aur. Trecuti peste Nistru, au fost luati de niste cazaci cu carute. O parte dintre ei au ramas in "grija" autoritatilor romane, iar altii au fost predati germanilor, care trebuia, teoretic, sa-i duca peste Raul Bug. Aurel Stan isi aminteste ca in acest moment au murit primii dintre ei. Ca sa faca economie de gloante, nemtii, oameni "ingeniosi", le facusera un fel de barci din carton lacuit, care parea lemn. Barcile se dezintegrau la jumatatea apei si ei se inecau. MATELE-N PALARIE. Din cand in cand mosul era intrerupt de Floarea Caldarar, concubina lui, care avea doar 3 ani in momentul deportarii. Amintirile Floarei sunt destul de putine, dar socante. I-au ramas intiparite-n creier cateva imagini, parca desprinse dintr-un film horror. Una dintre ele este cu un var de 18 ani, prins de politia auxiliara formata din ucraineni in timp ce fura niste palarii de floarea-soarelui: "I-or dat cateva bate apoi l-or puscat in burta, de i-or dat matele p-afara. El n-o cazut imediat, si-o scos palaria din cap si incerca sa-si prinda matele cu ea. S-o chinuit vreo juma de ora, baietul, pan’ sa moara, parca vaz si acum". Floarea mai "vede" cum mama ei era batuta de fata cu toata lumea si pusa sa faca genuflexiuni si culcat-drepti atunci cand voiau gardienii sa se distreze. Si nea Aurel a asistat la executii: "Era doi tineri, sot-sotie, care a luat niste ceapa de pe camp. I-or pus sa-si sape groapele singuri, apoi i-or puscat, intai pe ea, dup-aia pe el. Or pus alti tigani sa puna pamant peste ei".
URUIALA SI COPII. Mosul a ajuns in cele din urma in satul Varvariovca, unde tiganii au fost inghesuiti in grajduri si pusi sa lucreze la colhozul local. De mancare li se dadea un fel de uruiala pentru porci, o canuta cu faina de orz zilnic, iar vara lubenite si seminte de floarea-soarelui. Foamea ii facea sa vaneze cadavre de cai sau caini, a caror carne devenise o delicatesa. Tanti Floarea isi aminteste ca familia ei luase o piele de porc din tara, pentru facut opinci. Au fiert pielea si au mancat-o. Dupa vreun an de deportare se murea de inanitie in masa. Atunci, cei vii au inceput sa-si manance rudele moarte. Povesteste Aurel: "La un om i-o murit nevasta. In fata cu noi i-o taiet carnea de la pulpe si s-o dus sa o friga, ca nu mai putea de foame. O fost prima oara cand am vazut sa se mance om pe om". In timp, canibalismul devenise un lucru obisnuit: "Murea mai ales copiii mici, crepa in ei stomacul de foame. Parintii ii lua si ii manca ei sau ii dadea la ceilalti copii. Cand n-or mai avut carbuni sa-i friga, i-or mancat cruzi si d-asta s-o extins tifusu". Fiindca baracile si grajdurile erau pline de paduchi ("no, io ca copchil, maturam in baraca si umpleam 4-5 farase de paduchi, domnu’ mieu" - spune Stan Aurel) si deportatii mancau carne contaminata, s-a declansat repede o epidemie de tifos exantematic, care a omorat multi dintre tigani. Lui Aurel Stan i-a murit un frate de trei ani, pe care familia nu l-a mancat de frica molimei si l-a ingropat undeva in spatele casei. Clanul lui fusese prudent si mai pastrase ascunsi ceva cocosei. Cand se apropia frontul rusesc si trupele romane incepusera sa se retraga, in 1944, mai multe familii tiganesti si-au pus aurul la un loc si au mituit autoritatile militare si reprezentantii CFR-ului: "S-or dus parantii, or vorbit si pe vreo 15 dintr-ai nostri i-or imbracat in uniforme militare si le-or dat acte ca insotesc un transport de vite. Vitele eram noi, ne-or varat in 10 vagoane sigilate si ne-or spus sa nu scoatem o vorba sau un sunet in gari, ca daca un copil mic planje e mai bine sa-l gatuie muma-sa. Pana la Sibiu n-om avut nimica de mancare, asa o murit de foame Andris, alt frate de-al meu". Ajunsi la Sibiu, jandarmii i-au retinut iar, fiindca reprezentau o adevarata bomba biologica. Majoritatea aveau paduchi sau raie. Au fost tinuti cateva luni intr-o scoala si tratati de boli. Cand s-au intors la casele lor, au constatat ca vecinii, binevoitori, le luasera tot ce se putea lua. Unii dintre ei zidisera in pereti salbe, sa le aiba pentru zile grele. Tenaci, vecinii ciocanisera peretii si umflasera aurul. ANA POKEMON. Baba Floarea are povestea ei pentru drumul de intors. Crede ca a salvat-o un personaj pe care noi l-am identificat drept Ana Pauker: "Se apropia rusii si o trecut pe deasupra la lagar un avion din care or curs hartii, manifesturi. Era semnate de femeia aia, Ana Pokemon, care dupa o fost o criminalista, da’ atunci o fost buna. Politarii si jindarii s-or speriet de ce zicea Ana Poke si ne-or pus la carute, ne-or adus in tara la loc". Au fost adusi pe cai ocolite, sa nu se intalneasca cu vreo coloana germana in retragere, fiindca nemtii impuscau fara discutie pe toti deportatii, evrei sau tigani, care le ieseau in cale.
"NICI LA SERPE, ASE". I-am cerut lui Aurel Stan sa ma puna in legatura si cu alti fosti deportati. Am plecat a doua zi spre comuna Dealul Frumos, unde m-am intalnit initial cu Petre Clopotar, un fel de lider al cortorarilor, care locuieste in comuna invecinata, Altana. Petre s-a nascut in 1948, dar parintii sai au fost deportati. Mi-a povestit ca tatal sau, Clopotar Anton, a avut toata viata remuscari, fiindca si-a mancat un copil: "Era un frate al meu de vreo doi ani, ii venise o peatra-n cap, de la tren. L-o luat, l-o belit de pele ca pe mel si l-o mancat de foame". Tot tatal lui i-a spus ca, neavand apa, a fost nevoit sa bea sange uman dintr-un sant in care nemtii tocmai impuscasera alti tigani. Am fost condus spre casa lui Ciurar Nicolae, de 85 de ani, fost deportat. Batranul tocmai iesise din spital si zacea intr-o rana pe o dormeza. A apucat sa-mi spuna localitatile pe unde a fost plimbat: Caterinca (unde i-a murit mama, Maria Ciurar, de frig), Golta, Diminovca, Varvariovca. Erau obligati sa lucreze la un fost colhoz si daca cineva se atingea macar de un stiulete din porumbul pe care-l strangea era impuscat pe loc. Isi aduce aminte si de doi tortionari, care apartineau jandarmeriei romane: "Era unu’ Silaghi si altu’ Ologea, ai mai rai. Avea si pusca si pistol. Te pusca-n cap fara discutii. La Ologea ii stia si rusii de frica, era responsabil peste sapte sate. Daca ieseai in calea lui, dadea cu garbaciul fara nimic, motiv. Daca era suparat, pusca ca la poligon". Campati in niste bordeie de trestie, iarna le era foarte frig, iar vara foame. Cat a fost cald, au dat rusilor localnici pentru ceva faina cizmele, chimirele si camasile pe care le aveau. Iarna, lucrul asta s-a dovedit fatal. In timp ce vorbeam cu Nicolae, au aparut si fratii lui mai tineri, Caldarar Puia si Lacatus Petre, de 75 de ani, amandoi dusi la Bug. Din deportare, din 7 frati s-au intors numai 4, din care unul nebun. Se dusese veste ca "is niste domni de la Bucuresti" si se stransesera langa noi vreo 15 corturari care faceau zarva. Puia a apucat sa-mi arate, pe brat, o cicatrice facuta de un glont. Un jandarm auxiliar transnistrean o impuscase in timp ce incerca sa ia o palarie de floarea-soarelui. In timp ce incerca sa se aseze, lui Petre Lacatus i-a tras un pusti scaunul de sub fund si a cazut cu picioarele-n sus. A fost momentul ca Petre Clopotar sa intervina: "Rusane, ma, gura! Va vede oamenii astia si se rade de noi!". Se face putina liniste si Petre zice inspre mine: "Io-te ca ma asculta! N-am io multa scola, da’ am gramatica-n cap!". Inainte sa plecam, Ciurar Nicolae ne mai zice: "No, nici la serpele dragutul nu vreu sa i se intample ce s-o intamplat la noi. Deie Dumnezeu dragutul sa nu mai fie ase la nime’. O murit numa’ intr-o nopte de frig 70 de persoane. Ne-or luat totul". Apoi, s-a apucat sa spuna cu precizie ce i s-a luat familiei lui: "Caruta, doi cai, patru perechi de hamuri noi, doo kile de cocosei, trii pahare. Dupa pahare imi pare al mai rau".
AI PAHAR, AI PARTE. Pentru cortorarii din Sibiu, paharele sunt un obiect de prestigiu. E vorba de niste recipiente ce pot arata ca un potir bisericesc sau ca o canuta cu toarta, sunt facute din argint aurit sau aur. Sunt lucrate cu un filigran foarte fin, iar unele sunt captusite cu ceva care aduce a piele de sarpe. Cine are pahar isi poate dovedi originea nobila si ca are onoare. Se transmit la primul urmas masculin. Cu paharul se pot gaja imprumuturi sau se pot aranja casatorii pana se strang banii de zestre. Pentru ele au avut loc crime ori spargeri. Cortorarii spun ca le au "de la daci", dar, probabil, au fost produse candva in Evul Mediu. Cea mai mare suparare a celor deportati a fost ca li s-au luat obiectele de prestigiu in Transnistria. Aurel Stan spune ca in comunitatea lui paharele au fost lasate spre pastrare, inainte de deportare, "primariului" roman din comuna Slimnic, care nu le-a inapoiat pe toate. N-AU VAZUT BANI. Majoritatea batranilor cu care m-am intalnit o duc greu de tot, au maximum o pensie de la CAP. Prin anii ’90 unii dintre ei au primit o despagubire de 1.000 de marci din partea statului german, altii, precum cei din Dealul Frumos, nimic. In anul 2003, parlamentul german a aprobat o noua transa de daune, in valoare de 7.695 de euro pentru fiecare fost deportat. Nimeni nu a vazut vreun ban, de trei ani. Cineva i-a invatat ca despagubirile se dau printr-o fundatie de la Geneva, careia i-au scris in zadar. Caldarar Floare are un extras de la Arhivele Statului cum ca a fost in Transnistria. Inca nu i-a folosit la nimic. De ei nu s-a interesat nimeni, nici regele Cioaba, nici imparatul Iulian, nici Partida Romilor, nici zecile de organizatii nonguvernamentale care toaca bani sub paravanul ca-i ajuta pe tigani. Nu mai vorbim de faptul ca in cadrul Guvernului Romaniei sunt cateva structuri stufoase al caror rol ar fi sa-i ajute pe tigani. Petre Clopotar si altii chiar il suspecteaza pe Cioaba ca a facut afaceri pe spezele lor si ca o parte din banii destinati ajutorarii "transnistrenilor" s-au topit undeva pe la "curtea regala". Fostii deportati nu sunt ajutati de nimeni sa aiba macar o batranete mai buna dupa tineretea sinistra.